„Liderii Partidului Comunist din România, 1921-1944. Analiză prosopografică“ este un proiect de cercetare postdoctorală, finanțat de Consiliul Național al Cercetării Științifice prin UEFISCDI, PN-II-RU-PD-2011-3-0260.
După cum ne sugerează și gramatica, și logica, și „bunele practici“ din cercetare – mai des evocate decât interiorizate și respectate, un proiect „postdoc“ este presupus a răspunde unor uimiri apărute în timpul studiului și redactării tezei de doctorat. Mirări care, din varii motive, nu și-au găsit atunci un răspuns, dar au persistat la marginea minții, și proaspătul doctor crede că merită a fi tranzlate într-o cercetare veche și nouă în același timp.
În ceea ce mă privește, pe măsură ce mă documentam și scriam teza „Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial. Cazul Ștefan Foriș, 1940-1944“, susținută în ședință publică la Facultatea de Istorie a Universității din București în decembrie 2010, nu mi-am putut opri întrebarea „cine sunt de fapt oamenii aceștia, comuniștii, ilegaliștii“? „Cine sunt“ – atât la propriu, cât și în sensul mai profund al întrebării – ce îi definește, ce îi animă, spre ce aspiră?
O parte semnificativă am alocat atunci transcrierii și adnotării unui amplu manuscris redactat de Ștefan Foriș, ultimul lider al Partidului Comunist ilegal. Manuscrisul reprezintă o istorie a PCdR, așa cum a fost ea resimțită și încredințată posterității de un om care a trăit pentru partidul comunist și a murit „de mâna“ partidului comunist - împrumutată în mod concret de partid de la Pantiușa-Gheorghe Pintilie. Rob al conspirativității, Foriș și-a redactat versiunea de două ori încifrat: toate persoanele menționate în text le-a identificat în cursul narațiunii printr-o cifră, iar la final a dat „cheia“ - corespondența dintre cifră și … un nume conspirativ. După mult efort, am reușit atunci să identific peste 80% dintre persoanele aflate în spatele numelor conspirative. Totuși, „Nicu-Prahova“ și „Petre-Prahova“, membri ai Comitetului Central din iunie 1943 până în aprilie 1944, activiști din Ploiești care n-au venit niciodată în capitală să-și ia în primire funcția - au refuzat să-și dezvăluie adevărata identitate.  Mi-au rămas, cum spuneam, la o margine de minte, identitatea lor reală continuând să mă obsedeze mult timp.
Dacă până în 1940, PCdR a avut realizări mai mult decât modeste, în timpul războiului purtat de România contra Sovietelor, „coloana a cincea“ s-a dovedit de o neputință ce-ar putea înduioșa, dacă nu ne-am gândi totuși și la ce a urmat după 1944. Mai nimic n-au reușit comuniștii din România din vara lui 1941 până aproape de 23 august 1944. S-au ales, în schimb, cu mulți-mulți ani de închisoare, unii – nu atât de mulți – au fost condamnați la pedeapsa capitală și executați. Fără doar și poate, nu era rentabil să fii comunist în România războiului cu sovieticii. Și-atunci, de ce să fii comunist, de ce să vrei să fii comunist, ce „dragoste sau alți demoni“ să te-mpingă în brațele pericolului inevitabil?
Aveam în minte modelul psiho-comportamental al lui Ștefan Foriș: un vechi slujbaș al utopiei, membru de partid de la început, sclav al dogmelor pe care a înțeles să le aplice în litera, iar nu în spiritul lor. În jurul lui au gravitat o mică suită de fideli și un grup mult mai amplu de opozanți. Dimensiunile grupului de lideri ai PCdR din timpul celui de-al doilea război mondial fiind modeste, am ajuns să le cunosc biografiile suficient de bine cât să pot susține că, la majoritatea, acul destinului a zbârnâit tot timpul între sublim și ridicol.
Victoria Sârbu, „tovarășa de viață“ a lui Foriș, s-a plâns în timpul anchetei de la Securitate din anii 50 că viața în clandestinitate a fost un calvar, dar că s-a jertfit pentru cauză[1]. Într-adevăr, se jertfise. Fără folos, dar o făcuse. Era o persoană cu un echilibru psihic mereu în pericol să se tulbure, cauza originându-se într-un episod de familie. Tatăl ei a trecut la cele veșnice într-un spital din București, departe de Basarabia natală. Așa că a fost incinerat, iar Victoria a mers cu urna la Soroca. Și a continuat să o păstreze în casă până când vecinii, nedeprinși cu asemenea practici funerare, au început să arunce noaptea cu pietre în casa unde bănuiau a se ascunde o vrăjitoare. Cu o mai mare întârziere decât ar fi fost poate firesc, s-a hotărât să încredințeze rămășițele pământești naturii. Totuși, consecința nopților când veghea urna părintelui, într-o casă înconjurată de oameni furioși, a fost o sănătate psihică mereu precară.
Ilona Popp-Răceanu fusese promovată în Secretariat de Foriș, dar au ajuns în scurt timp să se deteste și să rememoreze trecutele internări în clinicile de psihiatrie. Ale celuilalt, firește. Ea activa din anii 20 în mișcarea comunistă de tineret din Banat. Arestată în 1935 în „lotul Grigore Preoteasa“, a fost achitată după ce a născut la spitalul penitenciarului Jilava un băiat[2]. Tatăl copilului – Andrei Bernath, era membru al CC al UTC. Mort în Transnistria, în 1944, a populat o vreme Pantheonul martirilor comuniști apoi a căzut în uitare[3]. După eliberarea din închisoare, Ilona a plecat cu nou-născutul în URSS, pentru a urma o școală de cadre a Cominternului. Când a revenit în țară, și-a încredințat fiul unei case de copii moscovite, ce găzduia vlăstarele militanților comuniști din lumea largă[4]. În România, a îndeplinit diverse funcții, până la cele mai înalte – membru al Comitetului Central și al Secretariatului. Un om cu atâta experiență practică în mișcarea comunistă, dublată de studii în capitala comunismului, a gafat ca o debutantă, din vina ei centrul pierzând legătura cu orașele din Ardeal rămase României. Neatentă, Ilona Popp pierduse biletul cu „iefcile“ la croitoreasă[5].
Memorialistica și lucrările dedicate temei avansează posibile răspunsuri. În memoriile[6] cu un destin atât de accidentat, Belu Zilber – ilegalist la rându-i, îi reduce la câteva tușe caricaturale. După el, unii s-au făcut comuniști nici din convingere, nici din pragmatism, ci mai degrabă dintr-un fel de bovarism, ca să le treacă plictiseala. Iar restul – din frustrare. Înainte de 1989, istoriografia comunistă și bucățile literare[7] au apăsat, evident, pedala idealismului romantic. Aveam să aflu pe parcursul prezentei cercetări că zisa istoriografie nu s-a preocupat de ilegaliști atât de mult pe cât s-ar putea crede, și nici artele nu i-au prea avut ca protagoniști. După tabloul lui Vasile Nereuță – „Doftana“, utilizat pe pagina de deschidere – m-aș fi așteptat  - dacă nu la o avalanșă de reprezentări grafice, măcar la o paletă care să-mi permită mai multe alegeri. M-am înșelat, fără să regret, ba chiar mi-a părut bine. Acest amănunt, alături de alte indicii, îmi certifică posteritatea accidentată a grupului de ilegaliști, în chiar timpul epocii comuniste. Ceea ce constituie una dintre concluziile cercetării la care mă refer. În sfârșit, după 1990, Stelian Tănase[8] a mizat aproape totul pe cartea pragmatismului: motivația majoră pentru înregimentarea în mișcarea comunistă interbelică a fost accesul la fondurile trimise de Comintern. Ilegaliștii sunt spionii, „oamenii subteranei“[9], „revoluționarii de profesie“ ce aproape și-au pierdut însușirile omenești.
Poveștile de viață ale ilegaliștilor din timpul războiului mi-au trezit suficiente întrebări atât despre ei, cât și despre țara unde s-au născut, s-au format, au devenit comuniști. Evident, mă gândeam atunci la România interbelică. Piesele puzzle-ului biografic în posesia căruia mă aflam deja mi-a trezit neliniști față de oportunitatea metodelor calitative. Cum se îmbină, cum se leagă întreg acest material faptic bogat și ofertant, cum poți reconstituie „întregul“ din mai multe biografii puse laolaltă?
Atunci am decis să încerc o metodă de cercetare cantitativă – prosopografia. Unii cercetători o denumesc „biografie de grup“, alții contestă echivalența celor doi termeni. Prosopografia reprezintă, de fapt, profilul, portretul unui grup anume, portret în care se utilizează atât trăsăturile proprii ale grupului respectiv, cât și caracteristicile relevante ale contextului în care el acționează. Altfel spus, nu interesează, de pildă, „vârsta grupului“ în sine, obținută de pe urma agregării datelor demografice primare, ci mai degrabă ce anume semnifică ea. Am încercat să simplific și să rezum o discuție lungă și complexă[10] între cantitativiștii adepți ai acestei metode.
Ce credeam la începutul cercetării, cum s-au modificat unele ipoteze inițiale sub presiunea surselor ori a propriilor mele opinii, ce fonduri arhivistice am consultat, cum am modelat unele ipoteze inițiale și altele am descris amănunțit în rubrica „Despre proiect“.
Câteva concluzii – nu ale proiectului, ci ale experienței în sine, cred că merită a fi trase.
Interpretarea datelor agregate de baza de date realizată în cadrul proiectului va reprezenta o muncă în sine. N-aș spune că nu se va termina niciodată, dar estimez o durată mai lungă. Pentru că pornind de la grupul ilegaliștilor, se deschid noi și noi întrebări de cercetare, referitoare la politicile publice din România interbelică, la gradul de integrare a provinciilor unite cu Vechiul Regat în 1918, la sistemul judiciar din epocă și multe-multe altele.
În sfârșit, finalizez acest proiect cu convingerea că din cercetarea istorică, metodele calitative nu vor putea fi alungate niciodată. Bazele de date, statisticile, sunt extrem de necesare istoriografiei românești, confruntate cu semnificativă discontinuitate a datelor primare. Însă istoria nu a fost și nu va fi niciodată sociologie, unde individul reprezintă o unitate de înregistrare și atât. Pentru istoric, tentația de a trece dincolo de date precum cele socio-demografice este uneori greu de ținut în frâu. Închei, probabil, ca în poveștile cu tâlc ale unei etnii pe nedrept asociate în mod exclusiv cu comunismul: dreptate au și cantitativiștii, și calitativiștii. Succesul constă în proporții și în capacitatea de a îmbina și adecva cele două tipuri de metode la tema dată.
 
Cristina Diac
Cercetător științific III, INST

[1] ACNSAS, dosar 218, vol. 54, passim.

[2] Procesul Grigore Preoteasa, unde a fost judecată și Ilona Popp, la ANIC, fond 96, dosare 6597-6600.

[3] Date despre Andrei Bernath in ANIC, Fond 95, dosar 121432; instrumentalizarea mitului, în broșuri precum Eroi și martiri pentru bunăstarea poporului român, Editura Apărării Patriotice, București, 1945, pp. 19-22,

[4] ANIC, fond 45, dosar 233, f. 8, f/v.

[5] ACNSAS, dosar 218, vol. 54, f.

[6] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Ediție îngrijită de Gh. Brătescu,  Humanitas, București, 1997, p. 25.

[7] Am în vedere scrierile lui Al. Jar, precum romanul Evadare, apărut în 1949, nuvelele lui Petre Iosif „Cifrul“ și „Creionul“ și altele.

[8] Stelian Tănase, Clienții lu Tanti Varvara. Istorii clandestine, Humanitas, București, 2005.

[9] Un capitol al cărții sale se numește „Ca șobolanii prin subterane“.

[10] Vezi discuția despre diferența dintre prosopografie și biografie de grup la K.S.B. Keats-Rohan, Biography, Identity and Names: Understanding the Pursuit of the Individual in Prosopography, disponibil on-line la http://prosopography.modhist.ox.ac.uk/images/06%20KKR.pdf.pdf (accesat 20. 11.2012).