Identităţi false, nume conspirative

      În condiţiile interzicerii Partidului Comunist din România în 1924, simpatizanţii din perioada interbelică au avut o viaţă care rivalizează cu a eroilor din filmele de aventuri: nume de împrumut, acte false, locuinţe conspirative şi călătorii secrete la Bucureşti, Moscova, Viena, Berlin, Praga sau Paris. În spatele aventurii se ascundea însă o existenţă plină de riscuri.

      Dintre membrii de partid, după necesităţi, unii activau în legalitate şi alţii ilegal. Cei din prima categorie duceau în esenţă o viaţă obişnuită. Tot Lenin teoretizase necesitatea îmbinării activităţilor legale cu cele ilegale, în funcţie de moment şi interesele partidului. Bunăoară, în acord cu ideologia care îi prezenta pe comunişti drept „avangarda proletariatului”, „partid al clasei muncitoare”, partidul era interesat să aibă cât mai mulţi membrii printre muncitorii din întreprinderile industriale. Lucrătorul membru de partid primea ca sarcină să facă discret propagandă revoluţionară printre colegi şi, implicit, speculând nemulţumirile, să atragă în mişcare noi „cadre”. Interesanţi pentru mişcare erau şi intelectualii, funcţionarii, în general persoane cu contacte în medii înalte. Aceştia aduceau la zestrea partidului capitalul de relaţii atât de necesar pentru mituirea funcţionarilor din poliţie şi justiţie. De asemenea, aduceau informaţii din mediile „burgheze” - din sânul partidelor politice, din cercurile Palatului, din lumea economico-financiară.

      „Ilegalii” erau de obicei activiştii cei mai importanţi, cu funcţii în conducerea partidului, fie cei cunoscuţi de autorităţi, care fuseseră arestaţi cel puţin o dată şi aveau dosar la Poliţia de Siguranţă. În momentul când respectivul era pasibil de o nouă arestare, era „ilegalizat” şi scăpat astfel de o eventuală condamnare. Soluţia ilegalizării era totuşi o excepţie. Şi din considerente ideologice – un „ilegal” se mişca incomparabil mai greu şi nu mai putea recruta noi adepţi; dar şi din motive financiare. Conspirativitatea presupunea costuri însemnate „pe cap de ilegalist”.

      În primă fază, respectivului i se confecţionau acte false şi, implicit, o nouă identitate. Pentru a putea circula chiar şi în condiţiile restrictive impuse de ilegalitate, avea nevoie de acte din care să rezulte identitatea oferită de partid. Din acest motiv, erau posesorii mai multor rânduri de acte false. Problema paşapoartelor, a actelor în general, se pare că era una extrem de spinoasă, din moment ce ea apare menţionată în repetate rânduri în corespondenţa purtată de membrii din ţară cu cei aflaţi la Moscova. Nu confecţionarea în sine reprezenta o problemă - partidul avea oameni care cu asta se ocupau. Însă uneori trebuia găsită o persoană dispusă a accepta să-şi declare pierdute actele şi să ceară autorităţilor să-i elibereze altele. Pentru ca fotografia „ilegalistului” să fie lipită în locul celei a titularului de drept, era necesară bunăvoinţa acestuia din urmă. Bunăvoinţă câştigată de cele mai multe ori contra, fireşte, unei sume de bani. Bunăoară Vasile Vâlcu, membru în Comitetul Local Bucureşti al Partidului a fost arestat în octombrie 1941. Asupra sa au fost găsite un livret militar, un ordin de mobilizare pentru lucru şi un buletin de înscriere la Biroul Populaţiei, toate pe nume fals. Contra a 500 de lei, Vasile Vâlcu convinsese un soldat să îşi declare actele pierdute şi să ceară eliberarea unui duplicat¹.

      Odată ce intra în mişcarea comunistă, adeptul trebuia să renunţe şi la propriul său nume, în favoarea unuia conspirativ. O singură persoană ajungea să aibă chiar mai multe în decursul vieţii. Pe unii dintre ei îi ştim astăzi cu unul din aceste nume de împrumut. Dumitru Petrescu, unul dintre cei care au primit cele mai mari condamnări în urma procesului intentat greviştilor de la Griviţa, se numea de fapt Gheorghe Dumitru, Petrescu fiind numele conspirativ. Marcel Pauker a fost pe rând Luximin, Puiu, Marin Stepan Semionovici iar soţia sa Ana Pauker îşi juca rolul în viaţa de partid tot sub numele Maria. Viitorul ministru de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu a activat în anii '30 sub pseudonimele "Grigorescu" şi “Andrei”. Ei între ei se adresau, evident, cu numele conspirativ.

      În ilegalitate, este de presupus că puţini îşi cunoşteau colegii de partid după numele lor real, din actele de identitate. După război, s-au putut cunoaşte şi după numele adevărat. Dar şi acesta s-a schimbat, mai cu seamă în cazul militanţilor evrei. Puşi să-şi aleagă un nume şi un prenume românesc, unii dintre ei şi-au ales unul dintre numele conspirative folosite în clandestinitate. Bunăoară Paul Leibovici, activist în organizaţia de Bucureşti, a avut în timpul războiului numele conspirativ „Dan”² şi „Teodor”³. În activitatea conspirativă era secondat de soţia sa Finca Davidovici, care se folosea de conspirativul „Tincuţa”. Membră, ca şi soţul ei, în conducerea organizaţiei de Bucureşti, a fost o vreme mâna dreaptă a lui Petrea Nicolae, şeful comuniştilor din Capitală⁴. După război, soţii Davidovici se numeau Dan, după numele conspirativ folosit de Paul în ilegalitate. Cea pe care toţi ilegaliştii o cunoşteau după numele Tincuţa Davidovici, asociind numele conspirativ cu numele de familie de după căsătorie, semna după război cu numele Dan Ecaterina⁵. Desigur, la naştere se numise altcumva.

      Şi în alte cazuri ilegaliştii asociau numele conspirativ cu numele real, românesc. Mircea Bălănescu activase în organizaţia de Bucureşti a P.C.d.R. cu pseudonimul „Virgil”. După război, şi-a schimbat numele din Bendel în Bălănescu. Referindu-se la el, unii ilegalişti îl numeau Virgil Bălănescu⁶, confundându-i prenumele cu pseudonimul folosit în ilegalitate. Şi pe ilegalistul Trandafirescu, tot din organizaţie de Bucureşti, colegii îl ştiau după prenumele Ilie, deşi în acte în chema Constantin, „Ilie” fiind doar numele conspirativ de care s-a folosit în timpul războiului.

      Folosirea numelor conspirative în ilegalitate, obsesia lui Ştefan Foriş pentru protejarea secretului de partid, precum şi schimbarea de nume pentru care au optat comuniştii de origine evreiască ridică multe dificultăţi în descifrarea documentelor partidului comunist ilegal. Se întâmpla adeseori ca acelaşi nume conspirativ să fie folosit de mai multe persoane, în perioade diferite însă. În deceniul patru, Ana Pauker se numea conspirativ „Maria”. Însă în timpul războiului, acest pseudonim îl purta Constanţa Crăciun. Care nu era totuna cu „Marioara”, conspirativul folosit de Ana Toma. Aproximativ în aceeaşi perioadă, „Cornel” era şi Dumitru Işoveanu, dar şi Ilie Toacă. Zeci de ilegalişti au avut numele conspirativ „Andrei”, favorit, din câte se pare, în onomastica simpatizanţilor comunişti. Cel mai cunoscut utilizator a rămas Lucreţiu Pătrăşcanu, însă în timpul războiului, el se folosea de pseudonimul „Titu”. Dacă documentele se referă la vreun „Andrei”, e posibil ca în spatele lui să se afle Marcu Schon, activist care nu era străin de plănuita asasinare a lui Anton Moisescu, sfârşind el însuşi în faţa plutonului de execuţie în 1942, sau chiar Ion Vinţe, viitor ofiţer în Ministerul de Interne.

      Frecvent se întâmpla ca aceeaşi persoană să aibă mai multe pseudonime, nu doar în perioade diferite de timp, ci chiar simultan, câte unul pentru fiecare membru de partid cu care intra în legătura. Amintitul Ion Vinţe se mai folosea şi de numele „Traian”. Petrea Nicolae se numise „Victor”, „Sorin”, Iosif Rangheţ – „Mihai”, „Corvin”, „Alecu”, Constantin Carp – „Voicu”, „Matei”. Mendel Leibovici, devenit după război Paul Luchian se numea în ilegalitate pentru colegi „Emil”⁷ sau „Iustin”⁸. Remus Koffler s-a numit succesiv în anii războiului „Sergiu”, „Conrad”, „Leonin”⁹.

      Pentru o şi mai bună conspirare, în perioada ilegalităţii se impusese metoda ca în corespondenţa purtată de activişti între ei, chiar şi numele conspirative să fie înlocuite cu cifre. Pe o foaie separată, de mici dimensiuni, autorul era obligat să dea „cheia” – anume corespondenţa dintre cifră şi numele conspirativ. „Chestiunile conspirative în raport să le indici cu cifre, îi explica în decembrie 1942 Foriş lui Petre Belu, activist de la Braşov, cum trebuie procedat, iar pe o foiţă separată să indici numele celor din raport, cifrate. O foiţă se poate ascunde, aşa că nu se poate găsi, chiar dacă se întâmplă ceva cu raportul”¹⁰. Fireşte, fiecare activist avea propriul sistem de notare. Uneori, mai uitau să trimită şi „cheia” odată cu rapoartele de activitate, şi Foriş îi anunţa că fără ea, nu înţelege nimic din cele scrise.

      Pâcla secretului învăluie şi astăzi documentele emise de partidul comunist în perioada ilegalităţii. Iniţial menite să pună în dificultate agenţii de poliţie pe mâna cărora ar fi încăput respectivele documente, regulile conspirativităţii îngreunează şi astăzi accesul la istoria partidului. Scrise într-un cod la care foarte puţini aveau acces, documentele emise de partid par la prima vedere inutilizabile. Pe baza altor surse, editorii unui asemenea tip de izvoare şi cercetătorii¹¹ care au studiat această perioadă din istoria partidului au încercat identificarea persoanelor ascunse în spatele numelor conspirative şi au încercat alcătuirea unor liste. Importante lămuriri în această direcţie au fost aduse de cercetătorii de la Institutul de Istorie a Partidului. Identificarea unor persoane s-a făcut cu ajutorul ilegaliştilor înşişi. Chemaţi în mai multe rânduri la Institut, li s-au prezentat documente din perioada ilegalităţii, şi după context, au fost puşi să recunoască persoanele ascunse în spatele numelor conspirative. Din motivele arătate, aplicarea ad litteram a corespondenţei dintre un nume conspirativ şi unul real, identificată de un cercetător sau altul, poate genera grave erori. Soluţia cea mai sigură, dar şi cea mai dificilă, este identificarea persoanei după context, prin coroborarea a cât mai multe surse.

Legături de partid. „Tehnicii”

      Un membru ţinea legătura cu mişcarea prin intermediul unor persoane indicate tot de partid. Asemenea persoană de legătură se numea "legătura de partid". Prin "legături" se înţelegeau atât persoanele de contact ale lui cu partidul, dar şi contactele cu grupuri secrete sau adresele caselor conspirative în care putea merge. „Legăturile” erau superioare şi inferioare. „Legătura superioară” era acea persoană de la care un activist primea ordine şi căruia în raporta îndeplinirea lor; activistul primea sarcini numai de la persoana respectivă şi îşi cunoştea personal doar „legăturile” sale inferioare; de cele mai multe ori, aceste persoane nici nu îşi cunoşteau numele real, identificându-se după numele conspirativ.

      Tot din motive de conspirativitate, comunistul ilegal dispunea de cel puţin un om „tehnic”. Rolul „tehnicului” era să ajute activistul pe lângă care fusese repartizat şi să îi camufleze activitatea. De pildă „tehnicul” mergea la întâlniri mai puţin importante în locul ilegalistului, pentru ca acesta din urmă să nu se expună inutil. Ca să camufleze activistul principal, „tehnicul” mergea în locul lui la întâlniri pentru a transmite şi prelua sarcini şi mesaje. Practic, „tehnicul” prelua asupra lui parte din riscuri. Din acest motiv, în cele mai multe cazuri „tehnicii” nu erau membrii de partid propriu-zişi. Expus şi riscând arestarea în orice clipă, nu trebuia să ştie prea multe despre partid. Pentru ca în caz de arestare, să nu poată deconspira decât cel mult informaţii mărunte, lipsite de importanţă.

      Baza de recrutare a „tehnicilor” erau aşa-numitele organizaţii de masă conduse de partid, în principal Uniunea Tineretului Comunist şi Ajutorul Roşu (Apărarea Patriotică). Erau eligibili pentru astfel de sarcini aceia care mai făcuseră partidului mici servicii, la început fără să ştie precis despre ce este vorba: participaseră la împrăştieri de manifeste, strânseseră ajutoare în bani, alimente şi îmbrăcăminte pentru deţinuţii comunişti şi pentru familiile acestora, acceptaseră să transmită un bileţel cifrat primit de la un necunoscut pentru alt necunoscut sau un mesaj oral, subînchiriau o cameră unde să locuiască sau să se întâlnească activiştii comunişti. în majoritatea cazurilor, aceşti oameni nu ştiau la ce servesc toate acestea.

      De cele mai multe ori “tehnica" locuia în aceeaşi casă cu cel pe care îl avea în grijă şi comunica verigii superioare orice avea legătură cu membrul de partid căruia îi era ataşată. Toate aceste măsuri erau luate pentru a nu se deconspira. Este greu de crezut că în asemenea situaţie, întâlnirile în grupuri mari, care puteau atrage atenţia, erau numeroase sau pur şi simplu că existau. „Activiştii de bază trebuie să folosească un tehnic pentru aducerea la întâlnire a activiştilor cu legături de jos”¹², explica Foriş într-un Curs de partid cum trebuie procedat.

      În timpul războiului, din motive de conspirativitate, majoritatea „tehnicilor” erau femei, repartizate câte unui „tovarăş”. Erau mai mobile, aveau mai multe motive să se plimbe nestingherite, un cuplu plimbându-se pe stradă părea mai puţin suspect. Mai existau şi „tehnici” nealocaţi unui activist anume, ci arondaţi Comitetului Central. În perioada războiului, acest rol l-au jucat soţii Eugen şi Agneta Rozenberg-Runcan. Înainte de a-i deveni soţie, Florica Munzer a fost „tehnica” lui Emil Bodnăraş. Până să fie exclusă din partid, Ileana Popp Răceanu s-a folosit se serviciile „fetei tehnice” cu numele conspirativ Ştefania, Miţa Iosub pe numele ei adevărat. Acuzat că nu organizează sabotaje şi grupe de partizani, Iosif Rangheţ s-a plâns că i se dăduse o „fată tehnică” foarte urâtă, cu un semn particular (îi creştea păr pe o jumătate de faţă), care atrăgea uşor atenţia agenţilor de poliţie¹³.

      Dacă trebuia să se deplaseze dintr-un punct în altul al oraşului şi nu se putea folosi de serviciile unui „tehnic”, regulile conspirativităţii cereau în mod expres ca activistul să folosească un taxi sau, în cel mai rău caz, bicicleta, deplasarea pe jos sau cu mijloacele de transport în comun fiind interzise. „Activistul trebuie să meargă neurmărit la întâlnire, descria Foriş în «Curs asupra muncii de partid în timp de război întocmit de C.C. al P.C.R. în august 1943» regula a doua a conspirativităţii. Sarcina este de a găsi şi de a lua măsurile care garantează că activistul a ajuns neurmărit la întâlnirea sa, chiar dacă la pornirea lui a fost urmărit. În caz de imposibilitate de a controla, activistul renunţă la întâlnire. În capitală şi în oraşele mari, numai folosirea cu vigilenţă a maşinii, trăsurii sau bicicletei, mergând la întâlnire sau plecând de la întâlnire, asigură această garanţie. Activistul trebuie să înţeleagă o dată pentru totdeauna, că faţă de metodele perfecţionate de urmărire ale Siguranţei, mergând pe jos, cu tramvaiul, ei nu pot să se controleze”¹⁴.

      Astfel că un „ilegal” primea separat bani de transport. Activiştii centrali aveau la dispoziţie maşini pentru folosul propriu. Secretarul partidului, Ştefan Foriş, se folosea de un automobil cumpărat de Remus Koffler în iunie 1940, şi avea la dispoziţie un şofer personal. La rândul lui, Remus Koffler utiliza maşina fratelui său, Romulus Jitianu, angajat al Siguranţei. Evreu creştinat, Romulus Jitianu trecuse maşina pe numele colegului său de serviciu, doctorul Dumitrescu, pentru a evita rechiziţia. Bizareria n-a scăpat ilegaliştilor. Aceştia s-au întrebat cum este cu putinţă ca principalul colaborator al şefului de partid să se plimbe într-o maşină cu numărul Siguranţei, principala instituţie responsabilă cu urmărirea, arestarea şi anchetarea comuniştilor. „Cred că în acea perioadă ştiam de la Remus Koffler că fratele lui, de profesie avocat, are o maşină turism în asociaţia cu dr. Dumitrescu din Serviciul Siguranţei Generale a Statului, şi că maşina este câteodată folosită şi de Remus Koffler, a declarat sub anchetă inginerul Emil Calmanovici, membru în Comisia Centrală Financiară (CCF) a P.C.d.R., cel mai important contributor la bugetul partidului. Maşina circula sub un număr al Siguranţei Generale a Statului ca să se poate sustrage urmăririlor. Mi-a declarat atât lui Weigl (Egon Weigl, legătura superioară a lui Emil Calmanovici, la rândul lui membru în CCF), cât şi mie, că această chestiune este cu aprobarea Comitetului Central.”¹⁵

Relaţii personale

      Microgrupul comunist şi-a pus apoi amprenta pe viaţa privată a membrilor săi. Lupta politică s-a îmbinat adesea cu idila romantică, în „focul luptei revoluţionare” s-au creat cupluri, s-au făcut şi s-au destrămat familii, s-au născut copii. Adesea, între comunişti se crea şi alt gen de relaţii decât cele strict politice. Conspirativitatea îi obliga de multe ori să locuiască împreună, bărbaţi şi femei, să se ascundă prezentându-se ca soţi, încercând astfel să se apere de duşmanul comun. Lumea comunistă interbelică reprezenta o lume închisă în sine. Pe toţi îi uneau ideile şi marginalitatea socială şi politică pe care acestea le-o impuneau. Ana Pauker s-a căsătorit în tinereţe cu Marcel, fiul unei familii de evrei bogaţi. Au avut împreună doi copii. Zbuciumata viaţă de comunist ilegalist în slujba Moscovei a făcut ca familia să nu reziste. Ana a mai avut un copil cu comunistul francez Eugen Fried iar Marcel cu o ilegalistă din Basarabia, Roza Elbert. Din câte spun sursele, Marcel a fost un cuceritor, făcând numeroase victime în rândul "tovarăşelor". Legenda spune că pe Ana Pauker n-ar fi impresionat-o foarte tare vestea că soţul ei pierise la Moscova în anii Marii Terori. În realitate, date fiind restricţiile care li se impuneau comuniştilor, aflându-se în închisoarea Dumbrăveni când a aflat că soţul ei “săvârşise greşeli de partid”, a fost obligată să-şi “facă autocritica”, declarându-se lipsită de vigilenţa cuvenită pentru a-l îndrepta sau denunţa.

      Datorită acestei vieţi aventuroase şi a consecinţelor care decurgeau din aceasta, cuplurile constituite înainte de intrarea în partid a unuia dintre soţi se destrămau. A fost cazul lui Gheorghiu-Dej, abandonat de soţie în anii cât el se afla la închisoare. Şi sarcinile de partid conduceau la idile. Este cazul lui Betty Birman şi Petre Borilă, în vremea când se aflau pe frontul din Spania. Odată ajunsă la Moscova, Betty trăieşte un nou episod amoros, alesul fiind de această dată Vasile Luca. Cei doi s-au căsătorit în 1944. Revenit în România, Petre Borilă s-a căsătorit cu Margareta Abraham, cumnata lui Bela Breiner, secretarul general al P.C.d.R. care i-a precedat lui Ştefan Foriş în fruntea partidului.

      Foarte mulţi au ajuns în mişcarea comunistă prin legături interpersonale (printr-un membru al familiei, prin cineva din cercul de cunoscuţi, amici, prieteni). Într-o autobiografie, Florica Bodnăraş, fosta soţie a lui Radu Munzer Mănescu, scrie cum a ajuns în mişcarea comunistă: „Între timp, din vara anului 1939 prin nişte prieteni basarabeni care aveau legătură cu UTC am început şi eu să activez în UTC. la început mă foloseau pentru a păstra material ilegal, apoi am ieşit la împrăştieri de manifeste, la lipirea etichetelor, participam la şedinţe de UTC.”¹⁶

      Sanda, viitoarea soţie a lui Iosif Rangheţ, a aflat de existenţa „cercurilor progresiste” graţie unei rude mai îndepărtate. „Ciclul primar de 5 clase l-am terminat în târguşor şi doream să învăţ mai departe. Colegii mei au plecat în oraşul Bârlad, unde era liceu, dar eu n-aveam această posibilitate. Trebuia să stau la gazdă, taxe şcolare pe care părinţii n-aveau de unde să le procure. În afară de aceasta şi mentalitatea părinţilor care erau cu totul împotrivă ca să învăţ mai departe căci, spuneau ei, nici ceilalţi fraţi mai în vârstă decât mine nu învăţaseră. Ei erau nu numai împotriva studiului mai departe dar nici ca să înveţi o meserie. Socoteau o înjosire să fii croitoreasă, modistă ceea ce se putea învăţa în târguşorul nostru. Celelalte 3 surori mai mari stăteau acasă şi nu făceau nimic. Ne mutăm în oraşul Bârlad şi reuşesc să mă înscriu la liceu dând examen în particular şi mai târziu făcând 2-3 clase şi la stat. Sunt ajutată de Zaharescu (care-mi era şi rudă) să mă pregătesc pentru examene, şi mă îndrumă ce să citesc. Urmează o perioadă grea căci părinţii refuză să plătească taxele şcolare şi începând din clasa IV de liceu încep să nu mai depind de ei, dând lecţii la elevi mai mici decât mine şi astfel continui să învăţ. Paralel cu acesta particip la cercurile elevilor progresişti „cercuri de simpatizanţi ai mişcării muncitoreşti”, la fel făceam parte şi dintr-o grupă de „Ajutor Roşu”¹⁷.

      Zaharescu a ajutat-o pe Sanda Rangheţ să-şi continue studiile, i-a influenţat opţiunile politice iar în 1930 i-a devenit chiar soţ. Mai în vârstă şi bolnav, primul soţ al Sandei Rangheţ a plecat în Uniunea Sovietică să se trateze. După doi ani l-a urmat şi Sanda, trimisă la o şcoală de partid. Dar în faţa bolii lui Zaharescu, până şi medicina sovietică s-a dovedit neputincioasă. La şcoala leninistă Sanda a trecut peste pierdere. L-a cunoscut pe Iosif Rangheţ, cu care avea să se căsătorească în mai puţin de un an¹⁸.

      Ilona Popp, viitoarea Ileana Răceanu, a conviețuit cu colegul de partid Andrei Bernath. Din idila lor a rezultat un fiu, Mircea, adoptat de viitorul soţ al Ilonei, Grigore Răceanu¹⁹. Închis în lagăr, Andrei Bernath a fost deportat şi avea să-şi găsească sfârşitul în martie 1944, în Transnistria.