Principalul document utilizat în crearea bazei de date îl reprezintă un instrument de evidență creat de P.M.R. în 1951, numit „Chestionar de evidență a ilegaliștilor“.
Contextul apariției
Chestionarul a fost utilizat pentru delimitarea grupului membrilor de partid din ilegalitate și al simpatizanților mișcării comuniste clandestine.
O numărătoare se realizase și anterior. În noiembrie 1948, statisticile oficiale[1] ale partidului înregistrau 626 de membri de partid cu stagiu din ilegalitate și 4809 simpatizanți, definiți ca persoane ce sprijiniseră mișcarea comunistă în ilegalitate, fără a fi încadrați în partid. În total, la finele lui 1948 autoritatea oficială consideră că 5435 de persoane avuseseră legătură cu mișcarea comunistă clandestină.
Verificarea membrilor de partid, ce a durat din noiembrie 1948 până în aprilie 1950, a controlat 913 027 membri, dintre care a exclus aproape o cincime. Printre epurați s-au regăsit și 49 ilegaliști (aproape 8% din totalul acceptat) și 210 simpatizanți (aproximativ 4,36%). În total, au fost excluși 259 de persoane ce avuseseră legături cu partidul ilegal (aproximativ 5% din numărul total al ilegaliștilor verificați). După încheierea controlului asupra activului de partid, P.M.R. se mai putea mândri cu 577[2] persoane care militaseră activ în rândurile sale în perioada clandestinității și cu 4599 de persoane care ajutaseră partidul într-un fel sau altul.
În perioada verificărilor, a fost sistată primirea de noi membri de partid[3]. Situația de facto a persistat și după încheierea acestora. Plenara C.C. al P.M.R. care a analizat rezultatele verificării și a decis cu privire la primirea de noi membri, prelungea, practic, interdicția[4].
Porțile P.M.R. au rămas închise până în toamna anului 1951, când Secretariatul a hotărât să reînceapă primirea de noi membri[5]. Pentru aceasta, au fost elaborate instrucțiuni[6] ce trebuiau să formalizeze trasee biografice diverse și să le încadreze cât mai precis în cadrele ideologiei. În acest context mai larg, de reevaluare a activului de partid curățat de indezirabili, s-a produs și revederea situației ilegaliștilor.
Instituții abilitate cu evidența ilegaliștilor
În vara lui 1951, organizațiile de partid din țară (Regionale) au primit „sarcina“ să realizeze situații cu numărul membrilor de partid din ilegalitate și al simpatizanților din raza lor teritorială.
Persoanele care au avut sau au simțit că ar fi avut legături fie și vagi cu mișcarea comunistă clandestină au completat un tipizat numit „Chestionar de evidență a ilegaliștilor“. În teritoriu, chestionarele au fost colectate la nivelul fiecărui Comitet Regional al P.M.R. care, la rândul său, le-a trimis la București, Secției Organelor Conducătoare de Partid, Sindicat și U.T.M. – Sector Evidența Cadrelor. Colectarea datelor a început în august 1951 și s-a prelungit până în primăvara lui 1952. Pe măsură ce se primeau, fișele erau trimise la București, însoțite de tabele nominale[7]. La final, fișele primite din toată țara au fost centralizare în registre ordonate alfabetic.
De remarcat că evidența ilegaliștilor a fost realizată de aparatul central al P.M.R., prin Secția Organelor Conducătoare de Partid, Sindicat și U.T.M., și nu a fost lăsată în grija Federației Române a Foștilor Deportați și Deținuți Politici Antifasciști, filială a F.I.A.P. Creată în iunie 1947[8], Federația se ocupa de ilegaliștii – membri sau simpatizanți – care fuseseră închiși în lagăre și închisori. Din toamna lui 1947[9], începuse realizarea propriilor evidențe. Însă acțiunea de centralizare a membrilor și simpatizanților PCdR, începută în vara lui 1951, a vizat totalitatea persoanelor care sprijiniseră mișcarea comunistă ilegală, indiferent dacă pentru aceasta plătiseră cu ani de închisoare sau cu internarea în lagăre.
De asemenea, au fost invitați să completeze și membrii sau simpatizanții din ilegalitate care, din diferite motive, nu erau și membri ai P.M.R. De remarcat, așadar, că legătura cu mișcarea comunistă clandestină, indiferent de formă și de formalizarea ei administrativă, a fost unicul criteriu de selecție a persoanelor invitate să completeze „Chestionarul de evidență a ilegaliștilor“ în a doua jumătate a anului 1951 și prima a celui următor.
Conceptul de „ilegalist“
Instrumentul s-a numit de evidență a „ilegaliștilor“. Din faptul că au fost invitați să îl completeze inclusiv simpatizanți, reiese că în viziunea oficialităților din 1951, noțiunea de „ilegalist“ îi cuprindea atât pe membri, cât și pe simpatizanți, unii dintre ei cu foarte firave legături politice. În evidențele interne ale partidului, distincția dintre noțiunea de „membru de partid din ilegalitate“ și „simpatizant“ era operantă[10], între cele două neexistând nici o confuzie la nivelul leadership-ului P.M.R.
Structura chestionarului
Chestionarul avea trei mari seturi de întrebări, dispuse în rubrici, astfel: rubrici ce înregistrau datele socio-demografice ale individului, rubrici referitoare la situația politică a acestuia înainte de 23 august 1944 și după 23 august 1944.
Datele socio-demografice cerute erau: nume, prenume (în cazul în care a fost schimbat se cerea și numele vechi); data nașterii: ziua, luna, anul; locul nașterii: comuna, județul, țara; naționalitatea; profesia de bază; starea civilă; câți copii are; vârstele copiilor.
Situația politică a individului înainte de 23 august 1944 era sondată cu ajutorul următoarelor întrebări: Dacă înainte de 23 august 1944 a fost membru în P.C.R., în U.T.C. sau simpatizant al mișcării muncitorești, ce muncă a făcut sau ce sprijin a dat partidului și mișcării muncitorești, în ce localități și în ce ani (de când și până când); Numele tovarășilor cu care a avut legături în ilegalitate, în ce localități și în ce ani, ce legături a avut cu ei și unde se află ei acum; Dacă a fost arestat, judecat și condamnat în ilegalitate pentru activitate revoluționară antifascistă, pentru ce fapte, împreună cu cine, ce condamnare a avut și unde a făcut-o; Dacă a fost internat în lagăr, unde, pentru care fapte; cum s-a purtat la proces, în închisoare, în lagăre.
Următorul set de rubrici vizau situația profesional-politică a individului după 23 august 1944: ocupația după 23 august 1944: unde a muncit în producție, de când, până când, ce funcție a avut acolo; Activitatea politică dusă după 23 august și până în prezent: în ce organizație de partid a activat; în ce alte organizații a activat; de când; până când; ce funcții a avut în respectivele organizații; unde muncește acum și ce funcție îndeplinește; dacă a fost decorat după 23 August; cu ce decorație; adresa actuală; Membru de partid din anul; carnet de membru de partid P.M.R. Nr.; provizoriu Nr.; eliberat de Comitetul; Dacă mai are ceva de adăugat în afară de întrebările cuprinse în fișă; Data; Semnătura.
Maniera de completare a chestionarului prilejuiește mai multe observații.
Calitatea de membru de partid
Cea mai importantă se referă la maniera în care individul se poziționează pe sine în raport cu mișcarea comunistă. Rezultă fără putință de tăgadă că linia despărțitoare dintre calitatea de membru de partid și cea de simpatizant era neclară chiar și în mintea militanților comuniști. Au existat multe situații în care simpatizanți s-au declarat membri. Alții – au confundat contribuțiile la Ajutorul Roșu cu cotizația de partid[11]. Au fost și cazuri de membri ai Partidului Comunist care au declarat că pot dovedi calitatea de membru cu carnetul de partid[12] - or se știe faptul că mișcarea comunistă clandestină nu elibera membrilor înscrisuri doveditoare. Explicația constă în faptul că respectivii activaseră în Partidul Comunist legal, între 1921 și 1924 și dețineau carnetul de membru din acea perioadă.
De remarcat că suprapunerea între rubrica „Dacă înainte de 23 august 1944 a fost membru în P.C.R., în U.T.C. sau simpatizant al mișcării muncitorești“, cu care debutează setul al doilea de întrebări din chestionar, referitor la situația politică a individului înainte de 23 august 1944, și rubrica „Membru de partid din anul“ - este departe de perfecțiune. În sensul că sunt mult mai mulți care au declarat calitatea de membru de partid, decât cei cărora li s-a și recunoscut această calitate. La nivelul anului când s-au înregistrat aceste date, cazurile de suprapunere perfectă între cele două rubrici – anume între ce declară un individ și ce i s-a validat prin înscrisuri (carnetul de membru de partid), sunt excepția și nu regula.
Desigur, confuziile pot fi puse și pe seama oportunismului – era avantajos după 23 august 1944 să te declari sprijinitor al comuniștilor din vremuri aproape imemoriale. Vor fi fost, de bună seamă, și dintre cei dornici să încerce marea cu degetul. Însă mulți trebuie să fi realizat că au puține șanse să ajungă prea departe cu o asemenea tactică; aceste evidențe se realizau după verificarea membrilor de partid, când aproape o cincime dintre membrii P.M.R.[13] – între ei și oportuniștii – fuseseră excluși și era, deci, foarte probabil ca minciuna să aibă picioare scurte. În al doilea rând, asemenea procedurilor de completare a dosarelor de cadre – și „Chestionarul de evidență a ilegaliștilor“ prevedea posibilitatea controlului – prin rubrica „Numele tovarășilor cu care a avut legături în ilegalitate, în ce localități și în ce ani, ce legături a avut cu ei și unde se află ei acum“. Rostul acestor întrebări era tocmai confruntarea spuselor unui individ cu declarațiile contacților din perioada ilegalității. Între oportunism și confuzie, mai probabilă sursă de eroare este a doua, fără a exclude cu desăvârșire nici pe primul.
Limitele chestionarului
Interesant pentru sociologi, probabil și pentru alți specialiști în socio-umane adepți ai metodelor cantitative, un asemenea instrument vădește limite pentru cercetarea istorică.
În general, chestionarul este folosit de ancheta sociologică. Așa cum a fost conceput, cel de față surprinde statutul individului în raport cu mișcarea comunistă, la un moment dat. Or, calitatea de membru de partid din ilegalitate a fost un parametru artificial, reconstituit ulterior ajungerii partidului comunist la putere și care a suferit mai multe transformări, funcție de momentul politic. Citind exclusiv „Chestionarul de evidență a ilegaliștilor“, dinamica status-ului individului în raport cu mișcarea comunistă este „înghețată“, surprinsă la momentul completării chestionarului[14].
[1]Toate datele referitoare la verificarea membrilor de partid sunt preluate din Raport statistic cu privire la rezultatele acțiunii de verificare a membrilor PMR, întocmit la încheierea lucrărilor Comisiei de Verificare, în Alina Tudor-Pavelescu (ed.), Politica de cadre a Partidului Muncitoresc Român, 1948-1955, pp. 91-92.
[2]Cifra de 577 ilegaliști, confirmată oficial în mai 1950, nu înseamnă că atâția membri ar fi avut PCdR în toată perioada interbelică. Urmare a cercetărilor întreprinse pe acest subiect, deducem că acestora li se mai pot adăuga: lideri marcanți ai partidului care decedaseră la Moscova în timpul Marii Terori; basarabeni care au plecat în iulie 1940 în provincia cedată Uniunii Sovietice și care nu s-au mai întors în România la încheierea celui de-al doilea război mondial; cei pentru care formalitățile de repatriere din Uniunea Sovietică nu fuseseră finalizate – cazuri mai rare, majoritatea reușind să revină în România până în 1948; ilegaliști arestați, implicați în diverse procese politice postbelice; persoane care, deși făcuseră politica extremei stângi, nu erau membri ai P.M.R. și nu erau luați în evidențe ca atare; în sfârșit – poate cea mai numeroasă categorie – persoane care activaseră în PCdR dar, din varii motive - în principal din cauza criteriilor oficiale – nu li se recunoscuse stagiul de partid din ilegalitate.
[3]Arhivele Naționale ale României, Stenogramele Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. III, 1950-1951, Studiu introductiv de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 2004, p. 581.
[4]În Hotărâre se spunea că primirea de candidați de partid va debuta la 1 octombrie 1950. Alte reglementări introduse cu acel prilej, precum lungimea stagiului de candidat, stabilit funcție de starea socială a individului, amânau, de fapt, primirea în partid cu cel puțin un an. De pildă s-a introdus obligativitatea stagiului de candidat la 6 luni pentru muncitorii din industria grea și din industria mare, un an pentru ceilalți muncitori și pentru țărani și la un an și jumătate pentru celelalte categorii (intelectuali, funcționari). Vezi Rezoluția Plenarei Comitetului Central al PMR cu privire la rezultatele verificării membrilor de partid și la primirea noilor membri de partid, în Politica de cadre …, p. 156-157.
[5]Stenogramele Biroului Politic și ale Secretariatului…., vol. III, 1950-1951, p. 580-584.
[6]De pildă, Îndrumar cu privire la determinarea stării sociale și a originii sociale a membrilor de partid și a celor care cer primirea în partid, în Politica de cadre …, p. 257-161.
[7]Corneliu Crăciun, Dicționarul comunizanților din noaptea de 23 spre 24 august 1944, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 110.
[8]ANIC, fond 45, dosar 1/1947, f. 9.
[9]Ibidem, dosar 215, f. 2.
[10]Politica de cadre…, p. 93.
[11]Lehoczki Iosif, de pildă, un slovac născut în Ungaria, voluntar in Armata Roșie maghiară în 1919, care a activat dar mai puțin convingător, și în mișcarea comunistă din România. Acesta explică și cum a plătit cotizația: “Întrucât nu am avut carnet de membru de partid, am achitat cotizația pe baza de o fișă ștampilată cu secere și ciocanul, adică ștampila P.C.R. Această fișă am primit de la tov. Abrad Coman, la care am achitat suma respectivă”. Vezi ANIC, fond 95, dosar 122328, f. 32.
[12] De exemplu Avram Andrei, care s-a declarat membru de partid din 1925, din descrierea activității reiese că mai probabil a activat ca simpatizant al mișcării la Aiud și în comunele limitrofe. Vezi ANIC, fond 95, dosar 122277, f. 15, f/v.
[13]Politica de cadre …, p. 92.
[14] O anumită dinamică este sugerată de unii subiecți care, la rubrica observații, au anunțat că nu au situația de partid clarificată, dosarele fiind în curs de analiză. Cereri de acest tip, obișnuite, analiza Comisia Centrală de Partid și filialele sale teritoriale, timpii de analiză fiind adesea semnificativi.
