Limita de demarcație între calitatea de simpatizant și cea de membru al partidului ilegal („ilegalist“) este destul de fină. Analizând activitatea depusă în slujba PCdR, se poate concluziona că au existat „simpatizanți“ care au depus un efort cel puțin egal cu cel al unui membru de partid; reciproca este, de asemenea, valabilă: au existat membri de partid cu o activitate modestă.

       Focalizând pe categoria „membri de partid“ sau „ilegaliști“, se poate concluziona că limita între „membru de partid“ și „lider“ este, la rându-i, foarte fragilă, aproape inexistentă. Persoanele care au declarat calitatea de „ilegalist“, și le-a fost admisă ca atare, au declarat aproape toți și funcții mai mari sau mai mărunte (membri în comitetele de partid ale sectoarelor Bucureștiului, în comitele locale, orășenești, județene, regionale ale PCdR, lideri ai diferitelor organizații de masă legale patronate de partidul comunist).

       Noțiunea de „lider al PCdR“ poate fi înțeleasă în sens restrâns – membrii structurilor centrale de conducere – și în sens larg – conducerea organizațiilor locale. Pentru perioada cuprinsă între 1921-1944, pot fi considerați lideri centrali ai PCdR aproximativ 300 de persoane. Pentru cei din prima categorie, prezenta cercetare propune denumirea de „activist“. Prin „activist“ se înțelege acel membru de partid care își abandonează profesia dobândită prin studii și/sau practică, pentru a se pune cu totul la dispoziția organizației, primind în schimb un set de recompense, inclusiv financiare.

       În mod real, prin „ilegalist“ ar trebui să se subînțeleagă o persoană care a acționat în acord cu normele de conduită impuse de gruparea comunistă clandestină. În principiu, sfera noțiunii de „ilegalist“ este mai mare decât a celei de „activist“: orice „activist“ este și un „ilegalist“, însă nu orice „ilegalist“ era „activist“.